*** – SEMI/SILENT

***

Andreea Apostu

când începe frica, fixez cât de repede pot un punct: o muscă amorţită pe capota unei maşini, urma unei pisici pe zăpadă, o vrabie umplându-se de praf, şi simt cum corpul meu e pe jumătate cuprins de linişte. mâna dreaptă şi piciorul drept nu mai tremură, capul devine uşor și nu-mi mai e frică de moarte. în română, „a-ţi găsi liniştea” e chiar poetic. „ți”-ul ăla înseamnă că fiecare are o linişte a lui. a-ţi găsi liniştea e ca şi cum ţi-ai găsi jumătatea, jumătatea aia extrem de uşoară din tine, care îţi dă o impresie de echilibru. jumătățile mele sunt numai înăuntru.

 

tot ce e sustras cadrului general e linişte. tot ce iese din lumea lor şi îşi vede de lumea lui e linişte: o muscă, o vrabie, rănile care se deschid şi se închid singure. aşa că trăiesc într-o bucată de vată, mi-am capitonat pereţii cu straturi pufoase, colorate, care să mă păzească de sunete şi să le înlocuiască. culorile nu m-au deranjat niciodată.

 

nu-mi place decât muzica fără tresăriri. debussy, fauré uneori, satie. repetiţia e o formă de linişte. tăcerea e cu totul altfel şi îmi repugnă. ea opreşte ceva, e prin natură bruscă şi nu mă linişteşte, ba chiar îmi inspiră teamă. tăcerea e un fel de moarte. prefer liniştea din miezul cuvintelor. marii povestitori sunt şi mari maeştri ai liniştii.

 

nu există linişte fără ritm, fără măsuri egale, fără doze atent drămuite. pendulul pe care l-am pus în dreptul ferestrei înlocuieşte perfect lumea. capătul lui rotund, strălucitor, mă emoţionează. e neted şi în strălucirile lui, când lumina cade pieziş, spre după-amiază, lumea se vede atât de limpede încât nu mi-aş mai dori să o văd vreodată altfel.

 

nu ies decât rareori şi atunci când o fac, e noapte. întunericul e ca vata cu care mi-am capitonat pereţii, rotunjeşte toate zgomotele, le şterge contururile. rămân doar luminile intermitente ale farurilor. îmi cumpăr mâncare şi băutură de la non-stop-uri. îmi mai cumpăr şi ţigări şi, rareori, o sticlă cu lapte. îmi place tot ce e alb. dar şi tot ce e culoare tare, vie, fără frică.

orice s-ar zice, culorile sunt bune.

 

uneori, mai fur trandafiri din grădinile publice, nepăzite de gardieni. de obicei fur, aţi ghicit, trandafiri albi, dar mai iau şi flori gata trecute, pe jumătate înnegrite de soare. le pun într-o vază. mă uit la ele până nu le mai văd. până când petalele se desprind şi agită imperceptibil praful de pe noptieră.

 

de când stau aici frica a dispărut. nu mă mai loveşte în partea dreaptă a capului cu dureri şi tremur în toate oasele. mi-e bine. mi-am găsit liniştea şi o cresc ca pe o plantă frumoasă, ca pe un animal de casă. poate ca pe o pisică, deşi pisicile miaună cam mult. liniştea mea doar toarce, chiar şi când nu o scarpin pe burtă. liniştea mea e încă mică. am învăţat-o să nu zgârie. e crescută din mine ca o soră nătângă.

 

liniştea nu e moarte. e ceea ce e dincolo de ea, înainte şi după lume. după oraş. e ce se naşte din clipocitul prostesc al stelelor, din păsările de pe firele de înaltă tensiune, din conurile de pin care lovesc trecătorii neatenţi. mi-am întins-o pe pereţi, mi-am pus-o la butonieră. și moartea s-a ghemuit la mine în poală ca un pui de şoarece. e mică şi roz şi uneori când o mângâi şi o strâng în podul palmei îi pot vedea inima bătând uşor vânătă, sub pielea subţire. dacă aş strânge puţin, s-ar sparge ca o boabă de strugure. ar fi dulce.

Șșș, se numără liniștea

Anca Pandrea

aici se fabrică liniştea

Gabi Eftimie

***

Simina Oprescu

***

Mugur Grosu

Niciodată, nicăieri

Beatrice Sommer

 

 

Toate textele

  1. empty-01
  2. mute-02