Mi-am pierdut liniștea – SEMI/SILENT

Mi-am pierdut liniștea

Alina Vărlănuță

La zece ani.

Ultima oară când am auzit-o a fost înainte să-mi cadă o cărămida în cap, când ne jucam pe acolo pe unde le-am zis să nu ne jucăm. S-a făcut liniște și gri șobolan în cap timp de câteva secunde. De atunci am început să aud țiuitul. Uneori e dat tare. Alteori îl aud doar dacă strâng foarte tare ochii.

Citesc despre liniște prin cărți și mi se face dor de ea. Parcă o și aud printre rânduri. Atunci când nu-mi scârțâie corpul. Da, de vreo cinci ani  îmi aud corpul cum scârțâie la fiecare mișcare.  Și când clipesc. Și când râd. Și când respir. Și când tac. Așa mi-am dat seama că tăcerea nu e liniștea. Nu.  Tăcerea locuiește doar între patru pereți și minim doi oameni. Liniștea e oriunde numai acolo nu.

Și dacă pe a mea am pierdut-o, caut măcar s-o văd pe a altora. Și o văd destul de rar. Ultima oara am văzut-o cum îi punea mâinile la ochi unui bătrân. El zâmbea. Altă dată am văzut-o călare pe un munte. Sau îmbrățișând o cruce.  De cele mai multe ori o văd prin cărți, întinsă între cuvinte, pusă la uscat pe zeci de pagini. Am și visat-o de câteva ori. Picură de fiecare dată lumină și e totul cald în jurul ei. Până deschid ochii și mi se umple capul la loc cu întuneric și țiuit. Așa mă trezesc din liniște.

Și dacă tot o pierd de douăzeci de ani, caut măcar s-o ascult pe a altora. Și o ascult în pian, în tobe, în vioară, în toate sunetele care dansează cu țiuitul meu. Așa mi se întâmplă liniștea. Intră prin ureche și umple toată pielea, dezinfectând-o de zgomot.

Atunci mă lovește râsul până mă doare burta. Fix așa cum am râs și înainte să-mi cadă nenorocita de cărămidă în cap. A necaz.

Șșș, se numără liniștea

Anca Pandrea

aici se fabrică liniştea

Gabi Eftimie

***

Simina Oprescu

***

Mugur Grosu

Niciodată, nicăieri

Beatrice Sommer

 

 

Toate textele

  1. empty-01
  2. mute-02