La sfârșit de august, când piața freamătă de febra borcanelor de zacuscă sau murături și mormanele de vinete, roșii, ardei se revarsă generos de pe tarabe, poate fi util să te întâlnești cu cineva care-i cunoaște rosturile de zeci de ani. Domnul T s-a născut, a crescut, și-a crescut cei doi copii și continuă să trăiască la 15-20 de minute de piața Obor.

*

Pe la începutul anilor 2000 am inventat – sau mai degrabă m-am diagnosticat pe mine însumi cu – o patologie nouă pe care am numit-o agoraphobia agroalimentară. Asta denumea o oroare faţă de noul concept de “complex agroalimentar tradiţional”, tip terariu supradimensionat, de termopan alb, plin de re-vânzători care se prefac că sunt producători, îmbrăcaţi în şorţuleţ “tradiţional”; adică o piaţă modernizată cu 1001 de tarabe pline de produse “uber-premium” şi ridicol de scumpe, tip: “lobodă Dobrogea, cal. I”, “ridichi de Huedin”, “vinete de terroir”, “cireşe autohtone de tradiţie”, “telemea bio-eco”, “păstrămioară de curcan afumat fericit”…

Am cules de-a lungul anilor aceste ridicole tag-uri din literatura nouă, incontinentă şi decerebrată a acestor re-vânzători cu veleităţi de marketeri şi copywriteri, întâi prin pieţele cele mai scumpe din Bucureşti, apoi prin pieţe mai ieftine, iar astăzi le văd şi în cele mai ieftine pieţe, atât prin centru cât şi pe la periferia urbei. (În treacăt fie spus, proliferarea acestui tip de mică-publicitate shopper-centered în pieţe a urmat un trend general de re-botezare a produselor şi preparatelor alimentare cu nume sau descrieri bombastice, inclusiv în meniurile restaurantelor “tradiţional româneşti”, unde afli că urmează să mănânci “sarmale în foi de varză tandră, direct de la producător”, “ciorbică de potroace sincere din curte”, “ciolan de porc din Munţii Carpaţi” şi aşa mai departe).

Şi nu e nevoie să fii nici marketing analyst, nici sociolog cu doctorat în marketizarea tradiţiilor, nici cercetător preocupat de antropologia alimentaţiei în România ca să îţi dai seama cum s-au transformat în ultimii 15-20 de ani atmosfera vizuală, stilistica sau retorica vânzării şi sound-design-ul pieţelor bucureştene. Din ce în ce mai mult, noul complex agro-alimentar tradiţional şi-a făcut loc în pieţe, şi-a câştigat un loc privilegiat în pieţe (un loc la propriu, strategic-comercial-spaţial) şi în cele din urmă a dat specificul unor pieţe (Dorobanţi, Floreasca, parţial Domenii, Amzei la un moment dat înainte să se închidă, până şi o zonă importantă din Matache). Iar noii ţărani bio-eco-tradiţionali, de fapt re-re-revânzători, şi-au pierdut glasul, au uitat sporovăiala şi vorbele semi-tipate cu care pe vremuri mamaia de la care luam castraveţi muraţi striga la mine în piaţă de îndată ce mă vedea intrând: “haaaide, maaamă, să te acreeesc”. Ţăranii au muţit în faţa civilizaţiei, s-ar zice, jegul a dispărut de sub unghiile mămăilor, odată cu mămăile.

Nu deplâng nimic şi nu vituperez împotriva noii economii de piaţă, de piaţă de zarzavat adică. Mărturisesc că m-am vindecat de mult de agoraphobia agroalimentară. Dar atunci când am ascultat piesa sonoră înregistrată în Obor de Mihaela Dedeoglu, mi-a venit un dor de piaţă veche. De două ori, la drept vorbind. Atât pentru că ceea ce documentează Mihaela Dedeoglu în realitatea imediată îmi sună ca piaţa din copilărie, cu ţipete, vorbe absurde şi târguieli balcanice, cât şi pentru că adevărata piaţă documentată e una mult mai veche, dispărută de demult.

Pensionarul psihopomp care ne face un tur ghidat printre stafiile tarabelor din vechiul Obor defunct, e o etnografie vie. Sau o antropologie a absenţei.

Ciprian Tudor, antropolog

*

Mihaela Dedeoglu este jurnalist cultural și realizator de emisiuni radio la Radio France Internationale România. Animă din 2007 un program cotidian de actualitate culturală a cărui identitate este legată intim de creația contemporană, spațiul creativ din Europa centrală și de est și legăturile acestuia cu restul lumii.

*

Fotografie de Nicu Ilfoveanu