Cea mai activă gară de călători din țară, Gara de Nord e un spațiu de agitație constantă, eclectic și emoționant. Traseul cel mai uzat de călători e între zona de informații și peroane. Orice moment din acest centru al liniilor de flux cuprinde vocile oamenilor, sunete asociate cu bagajele lor și în fundal, trenurile sau fluierele controlorilor. Prin această documentare sonoră refac traseul acustic al călătorului anonim din acest vast spațiu comunicant.

*

În orice oraş, gara reprezintă un indicator social şi un barometru urban. Modul în care e organizată spaţial şi funcţional, maniera în care e tranzitată, felul în care arată, sună şi miroase o Gara Centrală reprezintă tot atâtea criterii eficace pentru a înţelege metehnele şi infrastructura unui oraş. O gară pustie mai tot timpul e semn de debilitate economică şi moarte clinică a societăţii; după cum o gară mereu supra-aglomerată şi sufocată de propriile ei ritmuri de (ne)funcţionare semnalizează, cel mai adesea, disfuncţii la un nivel mai profund şi mai general al vieţii oraşului, de la subdimensionarea infrastucturii acestuia până la lipsa de coerenţă a planificării urbane. În orice caz, gara are acelaşi genom şi aceeaşi regulă de funcţionare ca mediul urban în care îşi oferă serviciile; pe scurt, cum e gara-i şi oraşul.

În mod paradoxal, însă, în imaginarul colectiv “gara” e altceva decât oraşul. Ba chiar este evacuată din peisajul propriu-zis al oraşului: ea reprezintă o geografie simbolică extra-urbană, un loc în care deja nu mai eşti în oraş sau nu ai ajuns încă în oraş. Starea de aşteptare a trenului, “Sala de aşteptare”, dar şi harababura de bagaje, graba călătorilor întîrziaţi şi vânzoleala generală induc, fără îndoială, sentimentul ne-aşezării, al provizoratului şi al tânjirii spre altundeva – fie că acest altundeva e destinaţia spre care pleci, fie că e “acasă” către care te îndrepţi odată întors în propriul oraş. De-aici, de la acest statut de spaţiu liminal care combină un aici cu un acolo, vin expresiile “Să locuieşti ca-n gară”, “Să stai / să dormi / să te aşezi ca-n gară”; dar tot de-aici vin şi farmecul sau reputaţia romantică a gării – loc al despărţirilor sfîşietoare cu batiste care dansează în aer sau al îmbrăţişărilor în plin extaz al reîntoarcerii de undeva departe.

Aşa că gara poate fi străbătută, explorată şi documentată în mai multe feluri.

Poţi să o documentezi în calitatea ei de marca-simbol-semn al stării de fapt din oraşul şi societatea reale în care funcţionează şi pe care le conectează cu lumea largă. Adică poţi descinde în gară en sociologue şi fără îndoială că nu te vei plictisi, înregistrând cine vine în oraş să muncească, cine pleacă din oraş în vacanţă, când se umflă cozile la bilete, când se sugruma traficul în jurul gării, cât de uşor sau greu este să îţi găseşti un taxi şi cât costă etc.

Sau poţi să arhivezi o gară psihologic, căutându-i resorturile ascunse care generează în imaginaţia călătorilor o enormă cantitate de emoţii: nostalgie faţă de ceea ce lasă în urmă, excitaţie faţă de ceea ce le va oferi voyajul, anxietate din pricina “statului ca-n gară” şi a aşteptării, tandreţe bruscă faţă de cei care îi însoţesc când pleacă sau îi întâmpină când vin etc.

Indiferent de unghiul de atac şi de modalitatea în care exploratorul alege să se raporteze la geografia unei gări, gara rămâne o singularitate: nu se găseşte aproape nicăieri altundeva în ţesătură oraşului un loc în care oamenii să fie la fel de pestriţi, de diferiţi între ei ca tipologii şi totuşi atât de asemănători ca reacţii emoţionale, comportament şi aşteptări. Fiindcă în gară, indiferent ce fel de călător eşti, ai de petrecut un timp determinat, într-un spaţiu care pe de-o parte te sileşte să respecţi un pattern de comportament obligatoriu şi pe de altă parte te invită să dai curs imaginaţiei legate de fascinaţia lui a pleca şi a ajunge, de fascinaţia unui moment de efemeritate a prezenţei într-un loc. Orice documentare a unei gări este, fără neapărat să vrea, o etnografie a prezenţei efemere.

Ciprian Tudor, antropolog

*

Mara Mărăcinescu se dedică sunetului ca editor de filme și emisiuni de televiziune, iar ca artist documentează peisajul sonor al orașului natal. S-a apucat de înregistrări de teren în 2009 și de atunci colecționează sunetele Bucureștiului și pe cele ale prietenilor ei de aici. O interesează ecologia acustică și susține ascultarea activă.

*

Fotografie de Nicu Ilfoveanu